Oceanul si Regina

Motto :

There’s no need to argue anymore

I gave all I could, but it left me so sore

And the thing that makes me mad

Is the one thing that I had

I knew, I knew, I’d lose you

You’ll always be special to me, special to me… to me…

“No need to argue” – The Cranberries

Imi aud visele scrasnind, personajele dedublandu-se si sensurile devenind din ce in ce mai greu de inteles pentru un suflet ratacit undeva pe o corabie ce pluteste undeva in deriva si ramasa fara vaslasi. Oceanul o izbeste fara mila, lemnul tare se imbiba cu apa agitata, iar undeva in zare, intr-un plan indepartat, apare regina, cu spatele la corabie, cu ochii aproape inchisi si fara sa auda strigatele pline de durere ale echipajului format acum din ultimii mohicani ai marilor involburate.

Povestile se incapataneaza sa respecte scenariul autorilor, isi cauta parca un alt final neimaginat pana acum, iar multe dintre ele naufragiaza in drumul lor spastic catre portul unde lemnul lor macinat de valuri sa isi gaseasca adierea lina a brizei care sa le usuce porii. Parca e o inchipuire ceea ce zarea aduce in lumina ochilor vigilenti ai capitanului…

Iluzii, fete morgana, porturi parasite si totusi colorate frumos de pictorii amatori ce isi aranjeaza meticulos pensulele si uleiurile lor cu care mangaie suav o panza veche intru’ devenirea ei ca si capodopera. Joaca de-a culorile este de fapt o simpla iluzie optica, pentru ca si culorile sunt defapt frecvente ale reflectiei luminii prin lupa sufletului ochilor mei imbibati din nou cu roua picaturilor din ocean cu care regina danseaza in aparitia ei iluzorie la orizont.

Curatenia gandurilor si ordonarea lor se impune, poate chiar o calatorie noua spre faleza bordata de un om privind in gol, cu sufletul indurerat pentru ca regina lui nu exista decat in fotografii, in povesti, in carti virtuale sau poate nici macar acolo... Daca stropii din ocean danseaza valsul avand drept partener bulele de spuma ce plutesc in jurul reginei, atunci asa si omul isi danseaza gandul sau pierdut undeva pe marginea unui ocean tulburat de aparitiile iluzorii ale reginei lui. Il danseaza cu smerenie intr-o tacere care ii tradeaza inima plina de durere, o tacere care urla din abisul adancit din ocean catre un orizont acum alb, maine albastru : “Nu te mai uita la mineeeee !!!”

Rusinea sau teama de a deconspira finalul unei calatorii in neant a corabiei care pluteste aiurea in ocean, dansul sublim al reginei care isi mangaie oceanul ca pe un parinte cu dragostea ei infinita retuseaza liniile unui peisaj marin atat de lin si ofera ochiului tulburat la privirea sa o senzatie adevarata de uimire, compasiune si afectivitate, senzatie reprimata undeva in interior care macina, si totusi nu are puterea de a razbate dincolo de cele 29 de catarge ale corabiei plutitoare undeva pe fundal. Peisajul este cu atat mai tulburator, cu cat amintirea portului monegasc sau a celui de la cannes este atat de calda si de vie in sufletul privitorului cuprins de cateva timide picaturi de roua ale aceluias ocean plin de mister si parca din ce in ce mai limpede in adancul sau. Doar suprafata mai este inca tulburata de incapatanarea povestilor ce isi cauta finaluri comerciale de senzatie…

Gasim puncte de sprijin pana si in armoniile inlantuite ale celor sase melodii care acompaniaza umil povestea fara de sfarsit a vibratiei X, ducand la cote exasperante uneori puterea mintii de a rezona si de a vibra la unison cu mesajul atent emis pe paginile cibernetice ale unei noi ere a comunicarii care face mult mai facila transmiterea unui gand ce nu mai are rabdare sa mai fie impachetat in clasicul plic de pus la posta.

Iar cum orice gand are un fir cu doua capete, las aici pentru urmatoarea legatura la unul din capetele sale, cateva franturi din ceea ce pe mine m-au facut sa tresar din nou la o reluare a lor : “…prietenii adevarati nu se sting niciodata…” La fel si iubirea mea pentru tine…
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~