Ce mai conteaza ?!...

Motto :

eh, si daca viata ar fi simpla ce haz ar mai avea ?

noi singuri ne-o complicam ! noi, pentru ca ne place sa ne credem filosofi, pentru ca avem ambitii si orgolii prea mari, pentru ca ne indragostim si uitam sa fim rationali. uitam ca viata e scurta si ca avem incertitudinea zilei de maine.

eu? eu... sunt mai flower power. imi place sa ma bucur de o zi insorita plimbandu-ma prin multime cu buclele in vant, cu tenesii mei prafuiti si muzica prefereata in urechi.

http://zilecuade.blogspot.com/

Buna, Ade !... E duminica si un gand frumos ma indeamna sa iti scriu din nou, mai pe romaneste de data asta… recitind cateva crampeie de sinceritate la tine pe blog, ajung sa ma intreb uneori ce mai conteaza oare cu adevarat in lumea asta in care traim ?! Filozofelile chinuite care ne incearca pe fiecare din noi in momentele de intimitate, bucuriile simple pe care uitam uneori sa le mai traim si pe care le-ai descris atat de simplu si de curat, sau doar emotiile care ne imbraca sufletul bombardat de oamenii si locurile din viata noastra ?! …fara sa complic sau sa explic un raspuns la chestiunea asta, retorica dealtfel, ajung sa ma bucur si eu de modul asta modern prin care pot sa descriu ceea ce simt si traiesc, vorbindu-ti direct ca unui drag prieten, fara cuvinte ocolite sau cu sensuri lasate in aer…

Desi nu te cunosc si nu am avut ocazia sa iti vorbesc deschis, citind cateva randuri ale tale mi-au tresarit vibratii similare, regasindu-ma si retraind momente mai mult decat placute din viata mea. Ajung sa constat din nou ca esenta trairilor noastre este aceeasi, indiferent unde ne-am afla si in ce an s-ar intampla ele… pentru ca suntem zamisliti cu aceeasi iubire a lui Dumnezeu, ca niste frati si surori si nu ca niste concurenti agitati de miza unui concurs cu premii in care fiecare se da in spectacolul vietii doar pentru a impresiona juriul… pentru ca suntem cu totii unul si avem fiecare micul nostru loc in lumea asta mare.

Sigur ca valurile ne mai poarta uneori cu ele dincolo de limitele unei trairi simple si armonioase, gustul tentant al unor fructe la care ajungem mai rar ne starneste pofta de mai mult, insa aproape mereu valul se sparge si ajungem din nou pe mal, acolo unde excitati sau istoviti de excese o luam de la capat si repetam aceiasi si aceleasi pasi sau greseli… reflectam apoi asupra lor, vorbim despre ele cu prietenii si culmea ! …ajungem la aceleasi concluzii. Dar oare din toate astea oare ce mai conteaza acum cu adevarat ?! …sunt imagini frumoase sau triste care palesc in fata unui moment unic in care tu acum citesti gandul meu de care ma bucur ca poate ajunge la tine atat de repede. Pentru mine, asta conteaza acum si nimic altceva… bucuria de a iti impartasi o simpla emotie !

Ei, si daca vei avea rabdarea sa mai rasfoiesti pe-aici, vei intelege modul cum vibratia X imi infrumuseteaza un mic univers in care imi petrec clipele trecerii mele efemere prin viata, vei intelege de ce sufletul imi vibreaza mai tare atunci cand iti pronunt numele sau de ce zambesc atunci cand primesc un simplu mesaj de la tine. Nu e defapt nimic de inteles si nimic extra-terestru in ceea ce spun, sunt aceleasi trairi simple si umane pe care si tu le ai, colorate doar in alb si albastru si acompaniate adesea de acorduri naturale de ghitara intr-un mod anume, banal si complicat in acelasi timp…

Reascultand acum o simpla melodie a prietenului meu Ioan Gyuri Pascu ma bucur ca un copil de simplitatea unor cuvinte asezate pe note intr-un fel aparte, care pentru mine, acum, conteaza:

Pana cand trup nu voi mai fi

Pana cand timpul va pieri

Pana-n amurgul clipelor

Pana vom fi din nou doar zbor

Eu voi astepta…

Pana vom fi doar respirand

Pana vom fi doar gand din gand

Pana vom fi doar roua plansa-n zori

Pana vom fi iar cantec si culori

Eu voi astepta… iubirea mea !

…si cine stie ?! …intr-o zi anume poate vor conta si pentru tine… mi-as dori sa te gandesti in ziua aceea ca exista undeva, cineva care macar a simtit la fel atunci cand s-a gandit la tine si pentru care tu…contezi !

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~